In Ghioroc s-a contruit in 1906 prima linie de tramvai electrificata din Romania. Functiona intre Arad si Pancota si era numita "Linia Arad-Podgoria" deoarece facea legatura intre Arad si zonele viticole de mare interes din regiune. In 1989 a fost dezafectata. Muzeul vinului, o paragina totala intr-un conac de toata frumusetea, cocotat pe o coasta de deal. In schimb, langa muzeu functioneaza cu succes si cu toate fortele o fabrica moderna de vin, strajuita de o locomotiva antica semi-inghitita de vegetatie despre care nimeni nu a stiut sa imi spuna ceva. La fabrica cu imensele storcatoarele noi noute in functiune (era si octombrie, remorcile descarcau intensiv recolta de struguri) nu m-au lasat sa fac poze. Presupun ca nici la muzeu nu as fi primit aprobare, daca nu m-as fi strecurat singura inainte de a-mi face cunoscuta prezenta in zona.
La muzeul Mierii si al Apiculturii m-am abatut pentru ca indicatorul era atat de frumos incat l-am zarit de la o posta si pentru ca am copilarit intr-o familie de apicultori, si nu puteam rata ocazia de a-i face o dedicatie tatalui meu. In fatza portii de lemn, asteptand in urma telefonului dat sa vina cineva sa-mi deschida, trageam cu ochiul la o tiganca ce-si spala hainele intr-un firicel de paraias la coltul drumului.
La Feredeu...la Feredeu la schit am urcat 5-6 km in urma unor masini ce asfaltau drumeagul. Mirosea a material inchins, asfaltul fumega. A durat mult. Sus nici tipenie de om. Ma intrebam oare cati ochi ma privesc din spatele ferestrelor casutelor tacute. Deasupra roteau ulii, tipand ascutit. Manastirea Feredeu, din vale, manastire de calugari, e locul cu cele mai multe flori pe care l-am vazut eu pana astazi. O frumusete.
Ah, si Casoaia. Casoaia este un punct de plecare in traseele din muntii Zarandului. Casoaia este un loc cu vile, in care am ajuns pe o vreme ploiasa si nu am vazut picior de om. Am mers pana unde s-a infundat drumul si au inceput potecile. Dar drumul pana in Casoaia mi-a placut. Intalnesti tot felul de vehicole si autovehicole din vremuri imemoriale, la fiecare kilometru este o raspantie din care pornesc drumeaguri catre satuce si catune si catunase cu nume pitoresti, pe pajisti pasc herghelii de cai, liberi....esti un pic in alta lume acolo, mai ales daca ploua si elementul uman lipseste.
Cam asa arata astfel de cotloane din Romania. Si m-am apucat sa pun aceste lucruri in pagina, intr-un stil fara vreun punct culminant deosebit, fara intamplari cu suspans pentru oameni care poate au uitat (sau poate nu ) ca acasa inseamna o multime de lucruri marunte, unele frumoase, altele urate...ca Romania poate ca nu are ceva grandios si urias insa in locurile ei mici este grandioasa, grandios de frumoasa, pentru ca m-au fascinat aceste locuri si mi-a placut sa le descopar de cand am facut primul pas afara (la propriu vorbind) din casa parintilor mei, de cand colindam la 15 ani cu bicicleta toate satucele din judet extinzandu-mi pe zi ce trecea raza teritoriului de explorat. Pentru un om drag de departe caruia i-as dori sa vina sa le vada, pentru oameni de aproape care nu-si fac timp sa mearga acolo. Pentru ca m-a frapat anul trecut remarca tatalui meu posesor al unui genunchi abia operat, cand l-am urcat in turnul catedralei catolice din Cetatea Sibiului, pe scari incolacite...si care, cand s-a vazut sus privind intr-un unghi complet de 360 de grade imprejurimile, voia sa urce si ultima scara metalica interzisa accesului publicului: "Daca nu ma aduceai aici, n-as fi ajuns sa vad asta niciodata. Daca tot sunt aici, vreau sa urc pana sus." Si se bucura ca un copil. ( Da....stiuuuu, sunt poetica. Si ce daca! )
______
Autor: Irina Cristian